words per minute
27
Laurabeatrice
00:00
Speed
rasucesc in pat fara sa simt trupul acela alaturi de mine - nu propriu-zis acolo, insa tangibil, asa, ca un picior amputat. Expulzat, dar cu locul inca dureros. Ai vrut sa plang, sa jelesc, sa stau intr-un balansoar cu o batista tivita cu negru, cu ochii siroind sange. Dar nu plang, sunt furioasa. Sunt atat de furioasa, incat te-as putea ucide. Daca n-ai fi facut-o tu insuti deja.
Elizabeth sta lungita pe spate, cu hainele impecabile pe ea, cu pantofii aranjati unul langa altul pe carpeta de alaturi, un oval impletit, cumparat de la Nick Knack’s, cu patru ani in urma, pe cand o mai interesau inca amenajarile interioare, covorase garantat autentice, din zdrente rasucite, de pe vremea bunicii. Sta cu bratele intinse pe langa ea, cu picioarele apropiate, cu ochii deschisi. Tot ce vede e o frantura de tavan. Prin campul ei vizual trece o crapatura mica, din care se iteste alta, mai fina. N-o sa se intample nimic, n-o sa se deschida nimic, fisura nu se va casca, nu se va despica si n-o sa iasa nimic prin ea. Nu inseamna decat ca tavanul trebuie iar zugravit, nu anul acesta, la anu’. Elizabeth se straduieste sa se concentreze asupra cuvintelor „la anu’”, dar isi da seama ca nu e in stare
Din stanga se intrezareste o spuza de lumina; daca intoarce capul, o sa vada fereastra cu plante agatatoare, cu storul chinezesc din bambus, rulat pe jumatate. A telefonat dupa pranz la birou si le-a spus ca n-o sa vina. Face asta cam des; are nevoie de serviciu.
Nu se afla inlauntrul ei. E undeva, intre trupul care-i zace amortit in pat, pe pledul indian cu imprimeuri, pe tigri si flori, imbracata cu un pulover negru, pe gat, o fusta dreapta, tot neagra, cu chiloti mov, sutien bej ce se incheie in fata si o pereche de strampi, din aceia ce se vand in oua de plastic, si tavanul cu fisurile sale cat firul de par. Se vede pe sine acolo, o inchegare a aerului, precum albumina. Ceea ce iese atunci cand fierbi un ou si-i crapa coaja. Stie de vidul de partea cealalta a tavanului, care nu e acelasi cu etajul doi, unde stau chiriasii. Departe, ca un tunet firav, copilul lor da de-a dura bile de marmura pe dusumea. Vidul negru soarbe aerul cu un suierat usor, abia auzit. Ar putea fi trasa intr-acolo ca fumul.
Nu-si poate misca degetele. Se gandeste la mainile ei intinse pe langa ea – manusi de cauciuc: se gandeste sa-si forteze oasele si carnea sa patrunda in formele acelea, deget cu deget, ca aluatul
Prin usa pe care o lasase intredeschisa, din obisnuinta, mereu primitoare, ca serviciul de urgente dintr-un spital, asteptand chiar si in clipa aceasta sa auda pocnete, trosnete, tipete, se strecoara mirosul de dovleac prajit. Copilele ei si-au aprins felinarele, desi mai sunt doua zile pana la Halloween. Si nici macar nu s-a intunecat inca, cu toate ca lumina de la capul ei paleste. Le place atat de mult sa se travesteasca, sa-si puna masti si